Deși relațiile sunt un pivot central în viețile noastre, tindem să uităm cu ușurință cât de cruciale sunt conexiunile pe care le avem cu alți oameni pentru sănătatea noastră fizică, mintală și pentru starea noastră de bine. Oamenii care sunt mai conectați social cu familia, prietenii, rudele, colegii de serviciu sunt oameni mai fericiți, mai sănătoși și cu probleme de sănătate mintală mai puține decât cei care pun relațiile cu cei din jur pe planuri secundare. Și nu, nu mă refer la numărul tău de prieteni, ci la relațiile profunde și sănătoase, bazate pe respect mutual, pe acceptare și compasiune și pe susținere continuă. Calitate mai degrabă decât cantitate.
Fundația pentru Sănătate Mintală din Marea Britanie definește relațiile ca „modul în care doi sau mai mulți oameni sunt conectați sau starea de a fi conectat cu ceilalți”. Relațiile includ relațiile intime pe care le avem cu partenerii noștri, cele pe care le formăm cu părinții, frații și bunicii noștri și cele pe care le formăm cu prietenii, colegii de muncă, profesorii, profesioniștii din domeniul sănătății și comunitatea.
Un studiu făcut de profesori psihologi renumiți de la Universitatea Brigham Young, Provo, Utah intitulat „Relațiile Sociale și Riscul de Mortalitate: Un review meta-analitic” și publicat în iulie 2010, a descoperit că „influența relațiilor sociale asupra riscului de deces este comparabilă cu factorii de risc bine stabiliți pentru mortalitate, cum ar fi fumatul și consumul de alcool și depășește influența altor factori de risc, cum ar fi inactivitatea fizică și obezitatea”.
Îți dă de gândit? Și mie. Dar de ce ne afectează atât de mult relațiile cu cei din jur (sau lipsa lor, mai bine spus)?
Conexiunea cu ceilalți – o nevoie umană de bază
Conexiunea cu ceilalți este o nevoie umană de bază. Trăim prima experiență a separării atunci când, la naștere, ni se taie cordonul ombilical. Acea conexiune fizică ruptă devine primul moment în care bebelușul simte separarea, individualitatea față de mama sa.
După nouă luni de conexiune completă, copilul are prima experiență a singurătății. Tocmai de aceea numeroase studii arată că stabilitatea, siguranța emoțională și sentimentul de încredere în sine pot fi afectate de o naștere în care aceste trăiri nu sunt luate în considerate. Probabil majoritatea dintre ele. Așa începe individul să caute acea conexiune completă cu un alt om, o conexiune profundă care să îi aducă acel sentiment de protecție și conținere perfectă pe care a avut-o în pântecul mamei sale.
Cu cât creștem, cu atât ne dăm seama că trăim în permanență relaționând cu cei din jur, cu mediul nostru, cu tot ceea ce ne înconjoară. Dar este acea relaționare pornită din autenticitate, acceptare, respect și iubire? Sau dintr-o nevoie de a umple golul separării, al nesusținerii, al separării inițiale?
Când viața ta nu are timp de prieteni
Bineînțeles că voi vorbi despre noi, cei care nu au timp de prieteni. Atunci când realizez cât de mult timp am trăit în această atitudine față de oamenii din jur îmi dau seama că da, din greșeli învățăm.
Zi de zi căutăm să umplem fiecare gol de timp cu activități care ne privesc: serviciul, proiecte, familie, cumpărături, task-uri interminabile, petrecerea timpului pe social media, pe Netflix sau cu un curs super important pe care trebuie să îl facem.
Când s-a pierdut valoarea timpului pe care îl petreci cu prietenii sau cu familia (apropiată sau extinsă)? Când a fost ultima dată când ai sunat un prieten ca să îl asculți? Când ai planificat ultima dată activități cu prietenii (urcatul pe munte, mersul la mare, jocuri de board, văzutul unui film împreună, mersul la un muzeu sau simplul ceai după serviciu la unul dintre voi acasă)?
Toată obsesia productivității și a „ne-rămasului în urmă” pe care o promovăm cu mândrie ne-a făcut să punem relațiile cu familia, cu prietenii, cu colegii de birou, cu vecinii pe locuri secundare.
Pentru că nu e timp.
Singurul „nu e timp” adevărat este că nu este timp să nu îți repui prieteniile în centrul dinamicii de zi cu zi.
Paula Vaida de Almeida
Trauma independenței
Și astfel ajungem la minciuna pe care am încorporat-o în felul nostru de a acționa și de a ne organiza viața. Suntem independenți. Învăț pentru a fi independent. Lucrez 12 ore pe zi ca să fiu independent. Nu am nevoie de mama, tata, sora, prieteni etc. Sunt bine singur, am obiceiurile mele, tabu-urile mele, stilul meu de viață. Această iluzie a independenței o vindem încă din primii ani de viață copiilor și ca părinți facem un efort mare să îi învățăm pe cei mici să fie independenți.
De exemplu, părinții se luptă să învețe bebelușii de 6 luni să adoarmă singuri, în camera lor, lăsându-i să plângă (metoda cry-it-out) – cu scopul de a deveni independenți, fără a-și pune întrebarea dacă la acea vârstă au capacitatea de a-și regla singuri răspunsul la stres, la separare, la tristețe, la frică etc., manifestat prin…plâns. Atunci când copii cad, nu mai sărim să îi ajutăm, ci alegem să le spunem să se ridice singuri că așa se întâmplă câteodată. „Nu ai nevoie de colegi, lasă-i în pace să fie cum vor ei!”, „Învață, tată, ca să ai banii tăi să nu depinzi de nimeni, să nu ceri de la nimeni”, „Nu îl mai ține atât în brațe că devine dependent” și multe altfel de credințe care vin dintr-o traumă.
O traumă care ne face să credem că nimeni nu ne vrea binele, că nu putem fi iubiți de altcineva în totalitate și, astfel, interesele noastre să fie respectate, protejate și susținute de altcineva.
Independența nu există în absolut niciun aspect al vieții de om. Legea pe care se clădește viața umană se numește INTER-DEPENDENȚĂ. Adică tocmai dependența mutuală a unora de ceilalți.
Frumusețea interdependenței
Interdependența implică conștient sau inconștient un element central: surrendering. Predai o parte din tine celuilalt având încredere că ea va fi onorată și respectată. Și invers. Deși ni se poate părea ciudat, chiar și în relație cu angajatorul nostru, de exemplu, ne predăm unul altuia o parte din noi. Eu, ca angajat, îmi pun credința că lună de lună angajatorul îmi va remunera munca, iar el își va pune credința că eu voi aduce o contribuție companiei. În relațiile intime, ne predăm celuilalt nevoile de afecțiune, de grijă, de susținere, de iubire, de ascultare, de înțelegere, de conexiune, de compasiune.
Această tranzacție se întâmplă în permanență, fie că suntem conștienți sau nu de ea. Depindem unii de alții, de la a depinde de angajatul care are grijă ca gunoiul să fie preluat la timp, la familie. Cu cât devenim mai conștienți însă, cu atât ne dăm seama care sunt realmente nevoile noastre și putem construi prietenii sincere și relații ca izvor al stării de bine.
Începem să comunicăm cu inimile și trăim experiența compasiunii față de noi înșine și față de ceilalți, precum și de mulțumire profundă pentru tot și toți cei care te înconjoară.
Acest articol este extras din Yoga Social #6 | Iarnă 2021-2022, scris de Paula Vaida de Almeida. Te așteptăm să descoperi revista noastră trimestrială care te poartă, număr de număr, într-o călătorie către descoperirea de sine.
