A fost odată ca niciodată o fată foarte stresată. O stresa totul din jurul ei, ea însăși era un factor de stres pentru ea. Așa că fata din poveste s-a pus pe căutat metode de eliberare a stresului, metode de revenire la setările din fabrică. După o vreme a ajuns la concluzia că yoga ar fi o soluție, ba chiar ar împușca doi iepuri deodată. Pe de o parte ar obține relaxarea și destinderea mult dorită, iar pe de altă parte antrenarea corpului.
Zis și făcut. Așa am ajuns acum câțiva ani buni pentru prima dată la o clasă de yoga. Atmosfera era de vis, lumânări aprinse, în aer plutea un miros de templu balinez de la bețișoare parfumate (așa îmi imaginam eu pe vremea aceea că miroase într-un templu balinez), lumina era difuză, totul părea să fie definiția relaxării. Eram tare mândră de alegerea mea. Mă gândeam că e lucru mare dacă deja mă simt relaxată și ora de yoga nici nu a început. Fiecare cursantă rostea cuvântul „Namaste” când intra în sală. Nu știam ce înseamnă, dar m-am prins repede că probabil așa se salută yoghinii, însă mi se părea nenatural să răspund în aceeași manieră. Începusem deja să critic și să găsesc motive de nemulțumire în capul meu. Acu’ fie ce-o fi, de plecat nu mai puteam pleca, deja începea ora. Profa era o tipa super simpatică, ziceai ca e fiică-sa lu’ Budha, atât era de zen. Corpul ei era sculptat precum pozele photoshopate din reviste, doar că ea nu era photoshopată, doar era în fața mea. Entuziasmul meu începea din nou să crească. Deja aveam un model, ca profa voiam și eu să ajung. Îmi doream calmul și serenitatea ei, corpul acela de zeiță și flexibilitatea de care îmi imaginam că dispune.
Și pe fundalul acestor gânduri a început ora. Ne așezăm pentru început în „child pose”, poziție chiar relaxantă și plăcută, ce să mai eram în locul potrivit. M-a pierdut puțin când a început să ne spună când și cum să respirăm. Nu mă gândisem la asta niciodată. Sau poate uneori, foarte rar, la sală, mai țineam cont de momentul inspirației și expirației. Dar să nu vă faceți o impresie greșită. Pe vremea aceea nu pot spune că frecventam sălile de sport, erau așa mai degrabă niște relații pasagere cu niște abonamente lunare, care de cele mai multe ori expirau înainte să ajung de trei ori într-o lună. Revenind la ora mea de yoga, chestia asta cu respirația nu era chip să o înțeleg. Am zis să am răbdare că o prind eu pe parcurs, n-o fi chiar fizică nucleară.
După alte două – trei posturi mai omenești ajungem din „downward facing dog” în „plank” și apoi iar în „downward facing dog” și apoi iar „în plank” și tot așa de prea multe ori. Acum înțelegeam de ce se numea ora „yoga total body flow”. Pentru cine nu știe, nici eu nu știam, nu este nicio rușine, „downward facing dog” este o poziție în care capul îți atârnă în jos, proptindu-te în mâini. Cine nu știa înainte cum este această postură, cu siguranță nu știe nici acum, după explicația mea academică. Ideea este că era greu, respirația mea era deja precipitată, simțeam inima cum a luat-o la sănătoasă și abia mai reușeam să conturez un gând de reproș de genul „la o ora de yoga for dummies nu puteai să te înscrii?”, sau „cine te-a pus să vii?”, sau „e ultima dată când mai fac așa ceva!”. Între timp, nu știu cum, reușesc să arunc o privire în stânga mea. Zăresc o doamnă, trecută de prima ei tinerețe, pe care o vom numi în povestea noastră: „doamna elastic”. Doamna elastic, din motive destul de evidente era ca peștele în apă. Termenul de „flow” i se potrivea mănușă. Mă uitam la ea cu invidie și admirație în același timp. M-a cuprins un sentiment tare neplăcut. Eram o tânără de 20 și ceva de ani care gâfâia ca un tractor obosit, care simțea că are oase în burtă și că o dor toate după nici 10 minute. Doamna elastic făcea să pară totul așa ușor și frumos, era o încântare să o privești.
Prin nu știu ce minune, am reușit să duc la bun sfârșit, nu la bun sfârșit, ci doar la sfârșit ora de yoga. Peste unele posturi am sărit, pe altele le-am făcut pe jumătate, pe altele pur și simplu le-am făcut greșit. Am uitat să vă spun de ultima poziție „savasana”. Uuu, delicioasă, poziția mea preferată. Se mai numește și „poziția mortului”. Te așezi comod pe salteluța colorată, întinsă pe spate, cu mâinile pe lângă corp și picioarele ușor depărtate. Pe asta am descris-o întocmai ca la carte. De vis, vă spun, aș mai fi stat cel puțin jumătate de ora așa. Când a venit momentul să mă ridic, am revenit la realitate. Abia, abia m-am ridicat și mă simțeam ca după o căzătură pe gheață.
Cum am ajuns acasă, nu mai știu să vă spun exact, e puțin în ceață totul. De la durere probabil. La câteva minute după ora de yoga, am simțit o contractură puternică undeva la nivelul șoldului drept, care a trecut relativ repede. După fix două zile.
Ei dragii moșului, logic ar fi ca povestea să se încheie aici, să vă spun cum fata din poveste a renunțat și este și în zilele noastre stresată, dar fericită, că doamna elastic își continuă activitățile gumoase și că yoga nu este pentru oricine. End of story.
Doar că…povestea nu se termină aici, povestea aici începe.
Fata stresată a dormit în noaptea respectivă mai bine ca niciodată, a doua zi s-a gândit mult la doamna elastic și s-a hotarât că vrea să fie și ea invidiată și admirată de tinere de 20 ani când va avea și ea 60 de ani. Așa că s-a dus din nou la clasa de yoga, ba chiar de două ori pe săptămână. Și dupa o vreme, a prins încredere în ea și a început să practice și acasă.
Schimbările nu au apărut după o săptămână, evident. Și a fost al naiba de greu și uneori încă este. Te dor toate și ai momente în care nu înțelegi nici tu de ce te chinui cu asta. Dar undeva, în sufletul tău știi de ce. Pentru că după fiecare oră/jumătate de oră petrecută pe saltea, te simți mai bine, îți simți corpul mai ușor, mintea mai așezată, pentru că dormi mai bine, pentru că da, chiar ești mai puțin stresat, mai calm, cumva ai senzația uneori că prin yoga ajungi să fii și să trăiești așa cum ar trebui în mod natural, cum am fost programați să trăim.
“To be in Yoga means to experience the oneness of existence.”
SADHGURU
Nu sunt yoghin, nu sunt nici măcar profesor de yoga, sunt o amatoare, îndrăgostită de această minunăție numită yoga și de beneficiile pe care le aduce. Și mie mi-e lene, și pe mine mă dor toate uneori, nici mie nu îmi ies nici măcar acum toate posturile, nu-i cunosc toate secretele, nu pretind că este un panaceu, dar vă spun că funcționează.
Trebuie să ai răbdare cu tine în primul rând, trebuie să fii blând/ă cu corpul tău, să acorzi timp mușchilor tăi să își aducă aminte, să nu forțezi lucrurile și să celebrezi fiecare centimentru în ajustarea pozițiilor. Nu e atrăgător pentru că pare greu, nu-i așa? Devine din ce în ce mai ușor, devine un stil de viață, devine parte integrantă a ta, dacă îi dai mai mult de o șansă. Pentru că, da, yoga are nevoie uneori de mai mult de o șansă. Eu v-am spus povestea pe scurt, dar în tot acest timp am făcut pauze, am renunțat, am înjurat, dar m-am întors de fiecare dată. De ce? Pentru că deja corpul și mintea mea știau că merită, că tot acest efort e răsplătit și pentru că mă iubesc pe mine însămi și aleg să fac ce știu că îmi face bine.
Aa și era să uit. Doamna elastic. Nu uita de doamna elastic.
Namaste! – acum mi se pare natural să spun asta.
