Bunicul care scria poezii

In memoriam Corneliu Ionescu

Acesta este probabil cel mai emoționant articol pe care l-am scris până acum. Probabil deja vă întrebați cine este acest domn Ionescu. O fi vreun actor, vreun scriitor, vreun cântăreț celebru care nu mai este printre noi și de care nu vă aduceți aminte. Ei bine nu, Corneliu Ionescu, pentru mine a fost mai mult decât atât, a fost bunicul meu. Vreau să vă port puțin prin copilarie astăzi și să vă fac cunoștință cu acest om care a contribuit la omul care sunt eu astăzi.

Îmi place să cred că talentul și pasiunea mea pentru scris o moștenesc de la el, întrucât deși nu a publicat, scria poezii și nu orice fel de poezii. Poezii profunde, pe care la vremea respectivă nu oricine le înțelegea și le simțea. Nici eu nu am avut capacitatea să înțeleg multe când era încă în viață, dar acum văd cu claritate cine a fost el și ce rol a jucat în viața mea. 

Bunicii sunt speciali prin natura lor, trăiesc prin noi și se bucură de prezența noastră mai mult decât s-au bucurat de copiii lor. Îmi aduc aminte de bunica care îmi spunea uneori că era atât de tânăra când a avut copii că nici nu știa ce se întâmplă cu ea și abia când au apărut nepoții a simțit cu adevărat ce înseamnă un copil și creșterea acestuia. Bunicii ne iubesc sau ne-au iubit într-un mod atât de necondiționat, nu vor nimic de la noi, doar să ne vadă din când în când. Și noi mai devreme sau mai târziu râmânem doar cu niște amintiri frumoase și cu câteva fotografii vechi. Unii dintre noi, cei mai norocoși, rămânem cu amintirea unei copilării la țară la bunici, fără telefoane mobile, fără prea multe jucării, dar cu emoția alergatului în tălpile goale, ale nenumăratelor julituri la genunchi, fructe furate din pomii vecinilor, zbenguială în aer liber și multă libertate. Pentru că, să fim sinceri, bunicii erau mai permisivi decât părinții și vacanțele petrecute la ei erau presărate cu năzdrăvănii de tot felul. Cu toții cred că purtăm în suflet cel puțin o amintire specială de pe vremea când eram la bunici. Fie că e vorba de o poznă, fie că e vorba de un fel de mâncare pe care doar bunica știa să îl facă, în cutia cu amintiri e sigur ceva de suflet pentru fiecare dintre noi cu privire la bunici.

Bunicul meu era un om tăcut. Vorbea doar atunci când era întrebat sau când avea ceva important de spus. Mânca încet, vorbea rar și nu-și ieșea din fire mai niciodată. Pentru un copil asta nu era ceva foarte atractiv, putea fi chiar plictisitor, însă acum realizez cum răbdarea lui cu mine era un dar de la Dumnezeu. Eu eram copilul trăznit pe care orice bunic l-ar fi dat la schimb pentru un sac de mălai și-o banița cu grâu. El mă ducea la grădiniță în fiecare zi, iar drumul cred că era o provocare de fiecare data pentru el. Salutam pe toata lumea care ne ieșea în cale, alergam, vorbeam tare, ba chiar o dată am plecat de la grădiniță înainte să vină să mă ia. Ce să vă povestesc, am avut grijă să îi fac viața grea. Și el mă trata de fiecare dată cu aceeași răbdare și îmi explica de o mie de ori cum trebuie să se comporte o domnișoară. Iar eu continuam să fac ce știam eu mai bine. Mai târziu m-a dus la școală, în clasa întâi. Mă mai potolisem puțin, dar tot nu eram o încântare de copil.

După ce am învățat bine să scriu și să citesc am început să ne scriem scrisori. Le am și acum. Cred că îl dureau ochii când vedea ce greșeli gramaticale și de ortografie făceam. Mă corecta cu blândețe și îmi scria în continuare. A început să îmi trimită poezii scrise de el, din cele mai ușoare și potrivite pentru un copil. Nu îmi amintesc să mă fi impresionat asta prea tare la momentul respectiv, până într- o zi când ne-au pus la școală să scriem poezii pentru revista școlii. Cele mai reușite aveau să ajungă în revistă. Brusc poeziile lui tataie au început să prezinte interes. Cu atât de multă generozitate mi-a mai trimis câteva ca să am de unde alege. Și uite așa tataie a ajuns în revista școlii cu pseudonimul „Roxana Voica”. 

Anii au trecut și scrisorile noastre au continuat să sosească. Mi-a deschis apetitul pentru scris și pentru frumos. Nu apreciam probabil pe vremea aceea pe cât mi-aș dori acum acele conversații, dar măcar am posibilitatea să le recitesc și să le înțeleg acum la alt nivel. Fiind un om tăcut, scrisul era un mijloc prin care el mi se releva mie, nepoata lui, în autenticitatea lui și îmi tot dădea mesaje cu subînțeles, parcă pentru mai târziu. 

Deși era contabil de meserie, era pasionat de lumea spirituală și curios să știe ce caută omul pe pământ. Nu îi plăcea să vorbească despre el și evita să ne povestească despre faptul că făcea hipnoză în tinerețe și nu se lăuda că știa despre viață mai multe decât toată familia la un loc. Dacă aș mai avea ocazia să am o discuție cu el, parol că nu ar scăpa de mine până nu mi-ar spune tot ce știa. Nu eram pregătită să știu la vremea respectivă, iar el mă testa periodic. Într-o scrisoare mi-a spus că a fost scrib la curtea unui rege într-o viață anterioară. Dormeam așa profund că nici nu m-am sinchisit să îl întreb ce vrea să spună cu asta. Așa că, dragul de el, a continuat să îmi dea sfaturi și să aștepte până voi fi pregătită să aud. Doar că nu a avut atât de mult timp la dispoziție. Scrisorile de la el au venit până la finalul vieții. Eram studentă și îi plăcea să îi povestesc despre ce învăț, iar el mă învăța despre viață. Una dintre scrisorile lui începea așa: 

„Dragă Roxana,

Înainte de sărbătorile Crăciunului și anului nou, încerc și eu, ca toată lumea ,emoțiile inerente acestor sărbători. De aceea, rândurile mele aș vrea să te găsească cu multe bucurii, mai ales că sunt scrise de un bunic care te iubește foarte mult și îți dorește numai bine în lupta cu vicisitudinile vieții.

Mi-a fost dor de tine, mai ales că știu pe propria piele că ești o luptătoare pe altarul științei, al pregătirii pentru viață, pentru desăvârșirea destinului tău.

…………

Aș fi curios să aflu și eu din tainele unor lecții la care participi. Ideile, teoriile se bat cap în cap sau vor da câștig de cauză altor învățați cu alte idei despre viață.

Totul este complex… și luptăm pentru a înțelege mecanismele care dau sens vieții.

Sper că mă vei ierta că am luat-o anapoda în această scrisoare…. așa sunt bătrânii când nu mai pot fi înțeleși sau luptători pentru dreptate. Totul începe să se năruie în neputința lor…

…………

Voi fi cu gândul mereu la tine pentru a te ajuta să răzbați prin misterele vieții.”

Dragilor, sunt așa mândră că a fost bunicul meu și vreau să îi mulțumesc pe această cale pentru tot ce a fost el pentru mine. Vă spuneam mai devreme că scria poezii, dar nu sunt publicate. Vremurile de atunci i-au pus piedică și la un moment dat s-a oprit. Era dezamăgit. La finalul articolului vă las una dintre poeziile mele preferate scrise de el și rămân cu gândul că îmi zâmbește de undeva și mă încurajează să îmi termin cartea.