Un interviu despre identificările cu mintea noastră, cu rolurile noastre, cu munca noastră, cu corpul fizic și corpul informațional cu doamna Tamara Bîrsanu, Conferențiar Universitar Doctor în Psihologie și autor a mai multor lucrări de specialitate
Yoga Social: Vă ascultam cu puțin timp în urmă la o prelegere spunând că noi oamenii tindem să ne identificăm cu mintea noastră, cu rolurile, cu munca noastră, cu corpul fizic și cu corpul informațional, uitând să fim pur și simplu, ceea ce suntem cu adevarat, suflete în inimile noastre. Vă rugăm să ne explicați ce înseamnă de fapt că ne identificăm cu aceste lucruri, de ce se întâmplă acest fenomen și cum putem evita să cădem în această capcană.
Să începem cu identificarea cu mintea noastră.
Conf. univ. dr. Tamara Bîrsanu: Însăși semantica acestui cuvânt, „minte”, ne spune că „ne mai și minte”. Să pornim de la afirmația că mintea, gândurile noastre sau personalitatea noastră, tot ce înseamnă această zestre pe care am primit-o cu drag de la părinții, bunicii și străbunicii noștri, cel puțin de la patru generații din urmă, sunt una și aceeași. Chiar de la momentul nașterii, pe care vă invit să vi-l imaginați ca pe o pâlnie în care noi suntem în partea de jos, îngustă a pâlniei, prin care această zestre se scurge în noul născut și reprezintă tot ce înseamnă părinții și străbunii noștri, chiar până la nouă generații, fie că vrem să acceptăm sau nu. În acest context, simt să vă menționez o carte minunată scrisă de Patrice van Eersel și Catherine Maillard – „Mă dor strămoșii”. Astfel, alegând să venim în această viață, pe Pământ pentru evoluție, pentru a aduce Lumină și iubire, începem prin absorbția din mediul înconjurator, chiar de la naștere, ca un burete, fără a înțelege, tot ce înseamnă zestrea aceasta și toată informația prezentă. De ce spun fără a înțelege? Pentru că neocortexul, adică noul creier începe să înțeleagă, să dezvolte concepte abia după vârsta de șapte ani. Până atunci, după cum spuneam, creierul nostru se comportă ca un burete. Putem înțelege mai bine mintea și tot ce înseamnă partea aceasta de identificare cu ea, dacă ne raportăm la aceste trei perioade ale vieții: de la 0 la 7 ani (suntem ca într-o anestezie generală), de la 7 la 14 ani (această perioadă se mai numește și a doua naștere și avem posibilitatea să facem și alte lucruri pe care nu le-am făcut până atunci) și de la 14 la 21 de ani (perioada adolescenței în care se produce maturizarea creierul prefrontal, sau nu). Consider că mai este nevoie de încă aproximativ patru ani, adică până la vârsta de 25 ani, ca acest creier prefrontal să se maturizeze. Aici se iau deciziile, hotărârile, aici se concentrează atenția și acțiunea. Acțiunea este a adultului, iar reacțiunea este a copilului, din acest motiv este nevoie să se consolideze, să ajungă la maturitate Deși obișnuim să sărbătorim majoratul la 18 ani, partea creierului care ia decizii, cortexul prefrontal se maturizează complet chiar mai târziu de 21 de ani după cum am menționat mai sus, undeva în jurul vârstei de 25 de ani. Dacă până la această vârstă nu avem oportunitatea să umplem golurile, să conștientizăm convingerile limitative, programele transmise prin egregorul colectiv, prin această zestre ereditară transgenerațională, despre care vorbeam, acestea rămân în mintea noastră, corpul urmând psihicul nostru, de unde provine și etiologia multor boli ale corpului fizic. Cu alte cuvinte ajungem să ne identificăm cu aceste programe limitative, cu emoțiile noastre captive, care „coboară” în corpul nostru, care are corespondenți pentru fiecare dintre acestea.
Pentru o mai bună înțelegere despre cum se poate forma o astfel de convingere limitativă, vă ofer un exemplu. Atunci când un copil mic vrea să se joace cu cuțitul, iar mama nu îi dă voie să facă acest lucru, însă nu îi explică faptul că acel cuțit poate să îl rănească, doar îi spune „Nu!”, atunci prin această interzicere se formează o buclă, un gol în subconștientul copilului. Se consideră în mod eronat că nu ar înțelege explicația, însă copilul înțelege atât cât este necesar pentru el și cât poate să înțeleagă la acea vârstă. Dacă nu primește explicația din spatele refuzului, în subconștient rămâne doar interdicția care se traduce prin: „Nu se poate”, „Nu ai voie”, care se transformă în limitări și convingeri limitative. De ce are, de fapt, nevoie un copil? Tripletul învățării este: libertate, iubire și curiozitate.
Ce e de făcut dacă conștientizăm că ne identificăm cu credințe limitative și programe care nu ne aparțin? Se cunoaște faptul că 80% din puterea noastră este în trunchiul cerebral și în creierul social/emoțional. Mai ales în ultima perioadă, în contextul pandemiei, presiunea a fost pe creierul social, emoțional, Să nu uităm că în afară de corpul fizic avem și alte corpuri, știm nu știm, credem sau nu credem, ele există. Suntem o chimie și ne supunem legilor fizicii.
Pericolul identificării cu mintea poate fi evitat dacă ne aducem aminte că inima este „stăpâna casei”, iar mintea este „chiriașa”. Deseori „chiriașa” schimbă yala și atunci te dă afară din propria ta casă. Din acest motiv este de dorit să folosim mintea în favoarea noastră. Adică eu să aleg cum să gândesc, eu sunt cel/cea care alege să vadă partea bună a lucrurilor, să fiu într-o stare de vibrație înaltă, să transmit lumină, eu sunt stăpânul/stăpâna vieții mele. Eu, aici și acum, doar în prezent. Mintea este ori în trecut, ori în viitor, adică nicăieri. Mintea este ori în frici, ori în rușine, ori în vinovăție, ori în victimă, ori în propriul tiran, ori în salvator. Dacă te identifici cu mintea, ești parte a conflictului dintre propria minte și ceea ce esti tu cu adevărat – conștiința cu lăcașul în propria inima, folosind acel dar minunat al Universului – mintea constructivă.
Mesajul meu este că dacă poți să ajuți și ți se cere ajutorul, fă-o, dar nu în defavoarea ta, fă-o fără a trece în starea de „salvator.” Dacă nu poți ajuta concret cu ceva, atunci transmite lumină. Poți ajuta și în aceasta manieră pentru că faci parte din același întreg cu toți oamenii, fiecare suntem o picătură din acest ocean.
Pentru a stopa identificarea cu mintea, soluția este „să coborâm” din minte în inima noastră. Adevăratul „Eu sunt” este în inimă. Aici este ordine, adevăr, lumină, iubire, atemporalitate și aspațialitate și asta suntem noi cu adevărat.
Yoga Social: Cum ajungem să ne identificăm cu rolurile pe care fiecare dintre noi le avem în societate și cum putem să evităm acest lucru?
Conf. univ. dr. Tamara Bîrsanu: Identificarea cu rolurile noastre este toxică pentru că uităm cine suntem noi de fapt. Când ne identificăm cu faptul că suntem mame/tați, fii/fiice, profesori, medici, elevi ș.a.m.d., uităm că aceste roluri sunt doar „hainele” noastre. Ceea ce suntem noi cu adevarăt este conștiința. Să realizăm că suntem o conștiință, conștientă de rolurile sale, iar acestea nu ne trăiesc pe noi.
Când eu uit că sunt o conștiință sau mă poziționez dominant din rolul meu și uit și că cel din fața mea este tot o conștiință, indiferent ce roluri joacă, că este la fel ca mine un fascicul de lumină, atunci apare toxicitatea identificării cu rolurile noastre. Dacă de exemplu, vreți să ajutați pe cineva, în primul rând făceți-o fără superioritatea rolului din spate, nu dați sfaturi fără să vi se ceară, în cel mai bun caz puteți spune cum ați face voi în acea situație, nu cum „trebuie” să procedeze persoana respectivă.
Noi avem multe roluri, multe „haine”, dar noi nu suntem aceste roluri. Să reținem că noi nu suntem „hainele” noastre, nu acestea ne „trăiesc” pe noi. Noi suntem în interior și schimbarea vine tot din interior, pe când rolurile noastre sunt în exterior, la fel cum este și mintea noastră. Este minunată, însă atunci când o folosim în favoarea noastră, a conștiinței noastre, știind și simțind cine suntem noi cu adevărat. Să fim conșienți că mai întâi suntem, apoi facem și apoi avem. A fi, a face și abia apoi a avea, aceasta este ordinea firească a lucrurilor.
Toxicitatea rolurilor poate fi la fel de dăunătoare ca identificarea cu mintea, însă prin conștientizare putem ieși din capcana aceasta. Prin cele patru perspective ale igienei relaționale: „eu”, „al meu”, „mie”, „acum”, putem să revenim în prezent, la „a fi aici și acum”, conștientizând că mintea este în trecut sau în viitor, sărind dintr-un loc în altul. Doar prezentul există, starea fără gânduri, de prezență, de conștientizare, de meditație. Poți medita și în timp ce gătești, sau ai altă activitate, e vorba despre meditație în sensul de a fi prezent/ă în aici și acum, fără să ne împrăștiem energia. Identificarea cu trecutul, construirea viitorului sunt în defavoarea noastră, uitând că prima treaptă a viitorului este în prezent și tot prin prezent vindecăm și trecutul. De asemenea, precizez că unde este atenția noastră acolo este și energia, unde este atenția acolo este și potențialul. Doar când suntem în aici și acum, în aceasta atemporalitate, această aspațialitate, totul curge ca o fântână de ciocolată. Când ai dorințe, ai și suferinte, poți să-ți dorești, dar fără patimă, doar acționând – „zis și făcut”.
În această călătorie minunată să ne aducem aminte de tovarășul nostru de călătorie – respirația, care este ca un CD care a înregistrat totul încă din burtica mamei. Conectându-ne cu respirația noastră, ne conectăm de fapt cu noi înșine, iar respirând cu diafragma – a două mamă a organismului, generăm contexte creierului să se liniștească și ieșim din orice disconfort emoțional, dar și fizic.
Îndemnul meu este ca înainte de toate, de orice rol, să fim oameni, aici și acum, în dăruire, în bunătate, în acceptare și în iubire.
Poți citi acest interviu în întregime în Yoga Social #7 | Primăvară 2022.