De multe am văzut cum majoritatea suferințelor prin care trecem și a durerilor emoționale pe care le simțim se reduc la un numitor comun: lipsa iubirii de sine. Și începem pas cu pas să căutăm acea iubire în adâncurile copilăriei, ale generațiilor trecute, ale societății.
Un lucru este cert: vorbim despre iubire de sine, însă puțini înțelegem ce înseamnă sentimentul de iubire. În fond, iubirea de sine sau iubirea față de partener, față de un animal sau față de viață implică același lucru: IUBIRE.
De mici creștem cu diverse prezentări ale acestui sentiment. Părinții ne spun că ne iubesc însă nu ne acceptă întotdeuna cu bucurie așa cum suntem. Prietenii ne spun că ne iubesc atâta timp cât împărțim jucăriile cu ei. Apoi creștem și așteptăm ca partenerul să ne demonstreze iubire, să bifeze nevoile noastre una câte una. În același ritm, demonstrăm și noi iubirea. Prin cuvinte, prin fapte. Iar dacă binele nu ne este întors, ne-am luat iubirea și am plecat acasă supărați.
De foarte multe ori mi-am luat jucăriile și am plecat. Dar m-am întors, cumva prinzând de coadă puțin câte puțin sentimentul real de iubire. O stare de a fi lipsită de judecată, de plăcere, de suferință, de dualitate, de eu/tu. Știu, vorbim mult pe Yoga Social de dualități.
Așa că mi-am făcut un mic memo despre ce nu e iubirea pentru a înțelege cât de cât ce este ea.
1. Iubirea nu înseamnă cuvântul “iubire”
Da, sună confuz. Iubirea nu este ceea ce cuvântul “iubire” povestește. Am construit din generație în generație povești despre iubire. Ce e, cum se simte, cum se spune, cum se face și am pierdut realitatea acestei emoții. Dar ce este, în sine, acel sentiment pe care îl asociem cu iubirea? Cum îl simțim? Când apare? Cum se manifestă? Este oare…iubire?
2. Iubirea nu înseamnă nici atașament, nici detașare
J. Krishnamurti, un geniu al înțelegerii structurii psihologice umane, spunea într-unul dintre dialogurile sale că pentru a înțelege ceea ce este, trebuie să înțelegem ceea ce nu este. De exemplu, atunci când realizăm că suntem atașați și ținem cu dinții de ceva (adesea pentru că iubim), mintea noastră creează instant dualitatea, portița de evadare, conflictul – detașarea. De ce nu rămânem însă cu atașamentul, cu durerea pe care ne-o provoacă, cu acea iubire falsă, și de ce nu încercăm să descoperim ce atașamentul nu este? Am putea descoperi adevărata iubire.
3. Iubirea nu este sacrificiu
Iubirea presupune că te pot avea și mă pot avea în același timp, ambele părți fericite și complete. Schimbare de perspectivă, nu? Suntem educați să “lăsăm” de la noi, să ne sacrificăm pentru cel iubit, pentru că există acel romantism al celui care suferă sacrificându-se. Atribuim acelora un grad înalt de bunătate, de apreciere. Dar dacă IUBIREA implică fericirea concomitentă a tuturor?
4. Iubirea nu este vorbită, demonstrată
Acțiunile venite din iubire sunt spontane, sunt pline de viață și energie. Atunci când vorbești despre iubire, când susții că demonstrezi iubire sau ceri să îți fie demonstrată iubirea fugi de realitate. Realitatea propriilor nevoi, intenții și activități ce au loc în subconștientul tău. Și ele nu au de-a face cu iubirea.
5. Iubirea nu este ceea ce căutăm prin “iubire”
Căutăm validare, acceptare, să fim auziți, să fim înțeleși, să ni se îndeplinească nevoile. Căutăm plăcere, confort, securitate, stabilitate, loialitate, fantezie, romantism, aventură, completare, umplerea vidului interior, atașament, dependență și multe altele. Este oare IUBIREA cea pe care o cauți?
Acum că am parcurs câteva percepții asupra iubirii, hai să ne concentrăm pe iubirea de sine. În yoga, spunem că totul este un întreg și că materia, adică eu, tu, cățelul, caietul de pe birou sunt părți din același întreg energetic. Iubirea de sine aduce în viziunea noastră ideea centrării pe sine, care poate deveni o sabie îndreptată către tine. Pentru că atunci când, din dorința iubirii de sine, îi pui pe cei din jur mai prejos, devii confortabil în “respectul de sine”, folosești fraze de divizare (“Voi elimina toate energiile negative”, “Nu am loc în viață pentru oameni X” etc), iubirea a și…dispărut. Pentru că iubirea nu este o resursă epuizabilă. Iubirea este a totului. Pentru tine, pentru el, pentru ea, pentru noi toți. Iubirea nu e chiar…a ta.
Nu există iubirea mea, iubirea ta. Există iubire. Există energie. Există viață.
Inspiră adânc…Expiră adânc…
Iubirea înseamnă să îl iei pe celălalt ca parte din tine. În exterior, dar și părțile tale interioare. De aceea, marii filozofi susțin că nu poți iubi pe altcineva dacă nu te iubești pe tine complet (reciproca este VALIDĂ: nu poți spune că te iubești complet dacă nu ai capacitatea de a iubi și a arăta compasiune și înțelegere pentru absolut fiecare ființă de pe Pământ). Pentru că lumea externă este o reflecție a lumii interne. Când spui “nu îl iubesc pe X”, “nu îl suport” etc, felicitări! Tocmai ai împins în abis o parte din tine. Și intern, și extern.
Date fiind toate cele spuse, cred că realizezi și tu cum toată propaganda “Love yourself”, “Self-love is first love” etc nu face decât să producă o divizare și mai adâncă între EU și restul.
Dar eu sunt aici să îți spun că…
…te poți iubi pe tine însuți și pe restul lumii în același timp.
…suntem toți parte dintr-un întreg.
…ai datoria de om să te îngrijești și să te susții pentru a putea oferi umanității potențialul tău infinit.
…anxietatea, suferința provocată de cineva nu are de-a face cu iubirea de sine sau de ceilalți. Sunt tipare programate, rulate, manifestate pentru a ne confirma credințele în mod continuu. Nu lua iubirea și pleca și nici nu te ascunde cu ea crezând că așa vei fi fericit.
…poți descoperi ce iubirea nu este reflectând asupra ei atunci când simți ceea ce se spune că este iubire.
Începe de unde ești și puneți întrebări. Social media și toate trendurile au intențiile lor și nu întotdeauna ne trezim la timp.
Să redescoperi adevărata iubire de sine aduce, poate, înțelegerea acestui sentiment, al acestui cuvânt.
Namaste.
