Dacă plouă afară, ploaia nu are nicio vină, ploaia e ploaie și atât. Ține doar de tine cum te raportezi la ea și cum o percepi.
Roxana Voica
– Bună dimineața, zise sufletul meu entuziasmat.
-`neata, zise corpul meu lipsit de energie, de parcă ar fi dormit doar 2 ore.
-Hello, zise mintea mea, deja ocupată cu o mie de gânduri.
Sufletul meu, cu același entuziasm propune să bem o cafea împreună și să ne bucurăm de această zi minunată. Corpul, ca un roboțel întinde mâna după telefon și începe să verifice e-mail-uri și, apoi, accesează rețelele de socializare, la comanda minții care e deja împrăștiată în șapte locuri diferite. După o vreme, fără chef și tot lipsit de energie, corpul mi se dezlipește de pat. Mă gândesc că ar fi bine să fac puțină gimnastică, dar de data asta corpul are putere de convingere mai mare decât gândul meu și decide că nu e cazul.
Ne îndreptăm cu toții: corp, minte și suflet spre baie. Mă spăl pe dinți și îmi aud sufletul cum zice ușor, suav și cu blândețe: “ar fi tare plăcut să bem împreună o cafea pe terasă”. Mintea știe că oricum cafeaua va urma și nu are o problemă cu asta, dar nu îi e prea clar care-i faza cu “împreună.” În fine, oricum e ocupată cu alte zeci de gânduri. Fac mental zeci de to-do list-uri, dintre care știu că voi realiza mai puțin de jumătate. Mă critic apoi că nu am făcut puțină mișcare când m-am trezit, apoi îmi aduc aminte că oricum nu am făcut sport de o lună și deja se cunoaște și mă cert că nu am mai multă voință și mă învinovățesc. Apoi caut scuze. Ba am fost foarte ocupată, ba obosită, ba pur și simplu nu am avut motivație…și așa mai departe. Sufletul meu îmi șoptește că e ok, că va fi mai bine și că, oricum, eu sunt foarte bine.
…”Ce idee nebunească!”, zice mintea mirată și ea că a avut un asemenea gând.
Ajungem în bucătărie și facem o cafea. Mă tot critic că pun lapte în cafea, deși îmi doresc să renunț la acest obicei. Ies pe terasă și mă așez cu telefonul în mâna pe iarbă direct. Mă deranjează lumina soarelui pentru că nu văd bine un story pe Instagram. Mă enervez și las telefonul jos. Simt soarele pe piele și o adiere de vânt. Nu mă mai enervează acum soarele. Îmi place să îl simt. Închid ochii și simt și iarbă sub tălpi, e rece și caldă în același timp. Sufletul meu face tumbe. Despre asta vorbea el. Despre câteva momente de uniune, de aliniere, de prezență. Mintea se plictisește și mă încearcă cu niște gânduri nu tocmai pozitive. Intervine sufletul meu, tot cu blândețe, dar ferm de data asta:
– Shhh, taci, stai puțin liniștită și ascultă. Ce auzi?
– Ce să aud? Nu aud nimic. E liniște, spuse mintea ușor iritată.
– Tocmai asta vreau să asculți. Hai să ascultăm liniștea.
Simt cumva că au căzut la pace toți trei: corp, suflet și minte. Mă întind pe iarbă și îmi las corpul să se scufunde în iarba ușor crescută. Simt mirosul de verde, de proaspăt în nări, aud vântul cum mișcă frunzele și păsările chicotind, am gust de cafea cu lapte în gură și văd norii cum se aleargă pe cer. Asta simt prin cele cinci simțuri, dar mai simt ceva. E ceva nou. E ceva ce nu am mai simțit nici în vis. Simt cum totul are sens. Simt bucurie că sunt, simt că asta e starea după care alergam ca nebuna și nu știam nici cum s-o definesc, nici cum s-o obțin. E ca și cum nu mai îmi pasă de nimic și de nimeni, dar dintr-o zona de iubire și acceptare, nu din indiferență.
E ca și cum totul e perfect așa cum e. Nu vreau să schimb nimic, nu vreau nimic în plus, sau în minus. Îmi simt viața cum curge prin vene și gândurile cum se risipesc. Și brusc îmi dau seama că asta e ceea ce atât corpul, cât și mintea, cât și sufletul meu își doreau, dar nu știau să exprime.
E ca și cum fiecare spunea într-o altă limba ce își dorește, dar niciuna dintre ele nu înțelegea, deși era același lucru, spus doar într-un alt limbaj. În momentul în care am realizat asta, mă bufnește un râs isteric și eliberator. Și râd și râd și nu obosesc să râd. Așa realizez și energia și entuziamul care m-a cuprins. Oh, aș vrea să nu se mai termine niciodată starea asta.
Aș vrea să fiu așa mereu. Aș vrea să trăiesc așa în fiecare clipă. Se trezește mintea să spună „Păi și? De ce nu faci asta?”. Hm, draga de ea, are dreptate de data asta. Parcă s-a înțelepțit în ultima jumătate de ora de când e plecată în vacanță. Așa e. Ține doar de mine. Nu tre’ să aștept să fie soare afară, să se alinieze planetele sau să mă salveze cineva.
Dacă plouă afară, ploaia nu are nicio vină, ploaia e ploaie și atât. Ține doar de tine cum te raportezi la ea și cum o percepi. Alegi să fii trist, și deprimat, și fără energie pentru că plouă afară? Sau te gândești că e ceva natural să plouă și că e frumos când plouă și te încarci cu energia ploii de curățare și eliberare? Ce alegi? Aleg să simt, aleg să mă bucur și să permit minții, corpului meu și sufletului meu să vorbească aceeași limbă, le permit să comunice între ele, le permit să fie în uniune și armonie. Iar eu mă las trăită de mine însămi, de viață, de sinele meu divin și de universul nesfârșit!
Namaste.
